Nu-mi place să-mi iau rămas bun.
Nu-mi place de aceea încerc să evit aceste momente.
Moment în care devii atât de emotiv încât fizic se transformă în incapacitate de a arăta emoții...și atunci apare furia sau cel mai des observată, indiferența..dar cei care observă nu știu că abundența de emoții pur și simplu a paralizat.
Sau pe de altă parte ar putea fi momentul în care nu prea ai ce spune. Doar simți. Dar pentru că toți spun, pui și tu două cuvinte oximoronice care doar amplifică stranietatea situației.
Ce fac?
Atunci cînd plec..fac, pe cît e posibil, astfel încât doar eu știu că de fapt îmbrățișarea, sau careva priviri, sunt cele de un rămas bun..și asta liniștește și păstrează veridicitatea.
Când cineva pleacă: încerc să nu condiționez exprimarea unor emoții anume cu ocazia acestui eveniment.
Poate nu e cea mai bună soluție, dar cred că îmbrățișările călduroase și cuvintele frumoase trebuie spuse zi de zi, la fiecare plecare, pentru că nu poți fi sigur că nu e ultima dată când pleci sau vezi pe cineva plecând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu