Orașe

Diferite locuri te fac să te simți diferit.
Dacă aș face un top al orașelor pe care le-aș vizita repetat atunci:

1. Budapesta - are un deosebit asemănător cu deosebitul care mie îmi aduce liniște și echilibru.
2. Kiev - pentru că este Kiev și este orașul în care eu mereu am fost fericită.
3. Mexic - este plin de căldură, indiferență pozitivă, veselie nestingherită.

Și orașe care intră în top fără să fie nevoie să fie în top, pentru că ele au marea mea...
Istanbul - cu cea mai fermecătoare Mediteraneană, dar în același timp un oraș al contrastelor.
Odessa - cu cea mai sinceră mare, și cel mai tăcut oraș.
Mombasa - cu cel mai frumos ocean Indian și atât. Și doar dacă ajung pe ocean și nu pe uscat.

Sunt orașe față de care nu am nici un fel de emoții, și chiar dacă le-am simțit, mai e nevoie de timp împreună ca să le înțeleg definitiv:
București, Moscova, Viena, Gdansk, Sharjah, Lvov.

Nu cred că aș vizita repetat Berlinul, Nairobi, Praga.

Vreau să îmi lungesc aceste liste.
Vreau în acest 2012.

Chera amu :)

Să ne iubim, chera amu

Sã ne iubim, chera mu sã ne iubim, chera mu, sã ne iubim tujur
ca mâine vom fi pradã inundatiilor, surpãrilor de teren, betiilor crâncene,
ca mâine un ieri cu labe de pãianjen de fân îti va umbla în cârliontii de florio ai coiffurii zãpãcindu-te, ambetãndu-te . . .
sã sim tandri, bâigui poligonul cãtelu lipindu-si irisii de soldurile voluptoase ale autobazei filaret
sã fim tandri, singurãtatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu sã fim tandri, mai zise o muscã.
primãvara ne lingea ca un pechinez pe fatã,
pe mâini ne fãcea sã ne întrebãm ce gust om avea pe limba infinitã a noptii plinã de autocare si stele,
primãvara ne mângâia depãsind uneori limitele maternitãtii sau prieteniei nevinovate
arãtându-si provocatori sânii reci sub jacketa ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rãmâi, sopti lustra cãtre o scamã de pe covor,
nu vrei sã te urci la mine?
bem ceva, ascultãm muzica, îti arãt biblioteca . . . nu vrei sã rãmâi in noaptea asta la mine?
sã ne tinem de mânã, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablã din vitrina cu jucãrii.
sã ne iubim, sã ne amãm, sã crestem si sã ne înmultim
cântau tergarulile si velurul, drilul si chembrica pe gabrovenile rãspundeau pânã la rãgusealã plutonierii si norisorii
sã facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca niste becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebrat, venele se umflau pe torace,
în nãri analizatorii mirosului îsi încuiai paltoanele în dulapuri
si indicele de refractie îsi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversã a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatentie,
conturi încheiate, polite plãtite,
îngerasule, strãnuta plãmânul când se privi in oglindã
si vãzând în urma lui o uzinã.
primãvara ne întindea pe pâine felia groasã de televizor
mintea noastrã era îmbâcsitã de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de transee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blanã de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelati ai omului care trece prin zid …
creierul nostru îsi amintea de când stãtea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgãia, colcãia, misuna, serpuia
antebratul îsi defula în aerul slãbãnog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncãluitul triceratopsului
si bulele de hidrogen pleznind malaria peste fatã.
ai încredere în mine, gânguri flora intestinalã
întinzându-se voluptos în bratele groazeicare purta în acea searã un costum simplu, cambrat, tineresc,
dã-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mã chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.
venea seara, orasul se anima,
venea noapteam strãzile sfârâiau ca sifonul,
sã fim tandri, loz necâstigãtor, sã fim tandri, bãtãtor de covoare,
sã ne iubim, robinete, sã facem excursii, mapã de plicuri!
în rochii de moloz si nuiele verzi, de mezeluri si de brânzeturi,
spoite cu vodcã si motorinã emotiile iesiserã la agãtat.
prin ganguri si pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lãdita vreunui dafin
si în berãrii ospãtarele se lãsau desurubate de vii contra cost.
sã ne iubim, unamuno, nebuno, sã ne iubim, chera mu,
si apoi sã ne-nselãm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinti,
sã ignorãm influenta exercitatã în psihicul nostru
de complexul lui grozãvesti.
primãvara priveste galbenã in stratosferã, gâdilatã de ozon si de ioni,
sã ne cunoastem mai bine, melcule, zice,
sã ne îmbrãtisãm, depoule, hârtiuto, tomberonule …
iar noi la tâsnitoarea din capãtul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apã
chiar lângã policlinicã, si pânã si copacii
miroseau a dentist.

Mircea Cărtărescu.

Marea mea acum

Bucățica mea de mare..așa cum nu am văzut-o...
Îi știu fiecare cotitură și fiecare imagine pe această fărâmitură de uscat..dar
Acum e singură și îi este frig.
Am găsit drumul spre ea în ploaie, în arșiță, în vânt și imposibilitate.
Dar așa cum e acum..așa cum sunt eu acum..nu ne-am găsit...

Doar după ce pleci

După ce pleci descoperi oameni cărora le este dor de tine chiar dacă cât timp erai alături ei nu erau nici o dată.
După ce pleci începi să fii apreciat, până atunci criticat sau ignorat.
Doar după ce pleci, ideile tale sunt înțelese și se încearcă implementarea lor.
Doar după ce pleci și nu îți mai pasă, la mulți începe să le pese de ce oare ai plecat.
Doar după ce pleci... Fizic sau moral.

Și atunci apare întrebarea: oare atunci când auzeai că cineva a primit un premiu post mortem, sau că un scriitor a trăit în mizerie și doar după ce a murit opera sa a fost apreciată și proslăvită și a adus bani nu știu cui acolo din familia lui, nu ți se părea asta extrem de absurd și incorect?

Mie mi se pare.

Evident nu e nimic mai frumos decât o veșnicie dăruită operelor/gândurilor acelor oameni, dar dacă revin la omenesc și prea omenesc, nu cred că îți va păsa de cineva căruia îi este dor de tine dacă a săpat șanțuri adânci și întunecate între voi cât erați în contact.

Și oare nu e mai simplu să fii treaz și să apreciezi ce ai?
Pentru că va sosi un moment când vei fi cel care pleacă..și vei aștepta, un om, un singur om te facă să vrei să rămâi...și de obicei acel om va fi prea ocupat sau va fi prea departe moral de maratonurile tale interioare.

Și asta, ca un punct. 

Instrument

Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie. Şi viaţa însăşi - cu inutilităţile ei sfâşietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne târâie în erori pentru a ne spânzura din când în când de câte un adevăr, cine ar putea-o suporta, de n-ar fi un spectacol de cunoaştere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mângâiem prin intensităţi de lipsa unui adevăr final.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor