Cât de greu e să fii bun?

  

Ușor și simplu.

Paralele

Lucruri vesele și triste.
Plină lumea.
Familie, prieteni, toți avem de toate.

Uneori împarți un sentiment trist cu cineva.
Știi că îl trăiți, aici și acum, indiferent dacă fizic sunteți aici sau poate la XYZ km.
Și nu veți discuta această tristețe comună.
Nu o veți discuta până ea nu va începe să vă rupă din interior.

Și atunci îl căuți, acel suflet cu care împarți aceeași durere. Și îi vorbești....
Cuvinte multe, dureri, plâns, disperare, tristețe, plâns și iar cuvinte, totul aglomerat și sumbru.

Pe urmă trece.
Observi primăvara.
Ignori sufletul trist.
Oricum îţi rămâne cel mai bun prieten.
Şi vezi omul.

Și trăiești chiar poate fericit.

Până se întâmplă iar. 

Obișnuințe

S-a demonstrat că e necesar 21 de zile pentru a crea o obișnuință.
De exemplu dacă vreau să mă scol la orele 7:00, atunci doar făcând acest lucru conștient 21 de zile, aș putea ca la a 22-a zi să mă trezesc la 7:00 datorită obișnuinței.
Simplu.

Dar dacă vrei să te dezobișnuiești de ceva..hmm, oare tot 21 de zile trebuie?
Dacă înlocuim o obișnuință cu alta, atunci logic că da.
Dar dacă doar ne dezobișnuim?

Aș spune că e necesar chiar mai puțin.
O schimbare de anturaj și o săptămână, și gata.

Evident că totul depinde de seriozitatea "relației" cu obișnuința.
Dacă vorbim de fumat, alcool sau alte dependențe foarte dependente atunci e mai dificil, și schimbarea de anturaj puțin probabil să ajute.
Dacă însă vorbim de obișnuințe gen red bull, sau discuții pe chat sau poate săruturi :D , atunci totul trece mai repede decât în 21 de zile.

Și așa devenim mai buni, obișnuindu-ne cu lucruri bune și dezobișnuindu-ne de cele mai puțin potrivite nouă.

Și dacă tot am deschis subiectul obișnuințelor, Stephen Covey a scris o carte foarte bună: The seven habits of highly effective people. Foarte bună. Deci 7 obișnuințe ce ne fac eficienți.
7 obișnuințe(este și una bonus dar 7 place mai mult) * 21 de zile = 147 zile.

Simplu, nu?

Ramas bun-uri

Nu-mi place să-mi iau rămas bun.
Nu-mi place de aceea încerc să evit aceste momente.

Moment în care devii atât de emotiv încât fizic se transformă în incapacitate de a arăta emoții...și atunci apare furia sau cel mai des observată, indiferența..dar cei care observă nu știu că abundența de emoții pur și simplu a paralizat.

Sau pe de altă parte ar putea fi momentul în care nu prea ai ce spune. Doar simți. Dar pentru că toți spun, pui și tu două cuvinte oximoronice care doar amplifică stranietatea situației.

Ce fac?
Atunci cînd plec..fac, pe cît e posibil, astfel încât doar eu știu că de fapt îmbrățișarea, sau careva priviri, sunt cele de un rămas bun..și asta liniștește și păstrează veridicitatea.
Când cineva pleacă: încerc să nu condiționez exprimarea unor emoții anume cu ocazia acestui eveniment.

Poate nu e cea mai bună soluție, dar cred că îmbrățișările călduroase și cuvintele frumoase trebuie spuse zi de zi, la fiecare plecare, pentru că nu poți fi sigur că nu e ultima dată când pleci sau vezi pe cineva plecând.