E unul din multiplele lucruri care mi se par ciudate
aici.
Unele ciudat de pozitive aletele ciudat de necesare de schimbat.
Şi dacă ar fi un lucru despre care pot spune că am fost plăcut impresionată, astea ar fi drumurile.
Chiar dacă Bogota nici pe departe nu are un trafic bine organizat luând în consideraţie numărul locuitorilor, aproximativ 9 mln, totuşi drumurile sunt bune. Mare mi-a fost mirarea cînd am călătorit într-un oraş la 4 ore depărtare şi tot drumul a fost aproape impecabil..unica dificultate fiind că e printre munţi şi era nevoie de abilităţi bune pentru a conduce iscusit şi rapid.
Un alt lucru lăudabil şi foarte îmbucurător pentru mine:D care am o capacitate fenomenală să mă pierd prin oraşe, este faptul că străzile au doar două denumiri: Calle şi Carrera. Cum ar fi orizontal şi vertical. Şi de exemplu dacă eşti pe Calle 80 con Carrera 23, şi trebuie să ajungi pe Calle 32 # 50, atunci ştii cu siguranţă încotro trebuie să apuci şi cam căt de departe se află.
Iar pentru turişti, e foarte simplu. Nu e nevoie de nume de străzi ca să te descurci, doar puţină logică.
Un alt lucru care m-a uimit în mare parte pentru că aveam alte aşteptări, sunt oamenii. Îmi plac oamenii de aici. Doar că sunt diferiţi de stereotipul care îl aveam. Credeam că latinoamericanii sunt foarte deschişi şi foarte apropiaţi. Aşa sunt. Dar aceasta e foarte superficial. Într-adevăr sunt veseli şi mereu se îmbrăţişează şi se simt bine împreună, şi râd mult, şi sunt mega pozitivi, numai că dacă cuiva se întâmplă ceva, sau e nevoie de ajutor, ei vor fi un suport verbal şi mai puţin unul real. Doar prietenii, prietenii care în orice ţară au aceeaşi caracteristică, vor fi alături. Şi asta e o lecţie foarte bună. Ei trăiesc viaţa pe o notă pozitivă iar atunci când au neplăceri, primesc compătirmiri şi usimusipusi verbale multe, şi până la urmă rezolvă singuri, fiind mulţumiţi de suportul acordat care nu a fost de fapt acordat. Şi e un lucru într-adevăr interesant. Probabil de aceasta sunt multe telenovele foarte emoţionale venite de aici, pentru că totul se face cu emoţii şi foarte extrovert. Aici asta contează. Contează să zâmbeşti, indeferent ce gânduri ai, contează să arăţi că îţi pasă chiar dacă în realitate nu e aşa, contează să spui lucruri frumoase, contează că îţi arăţi emoţiile pozitive.. Şi asta nu e ipocrizie, dar e modalitatea lor de a fi. Şi din microanalizele făcute, e o modalitate ce îi face mai fericiţi.
Poate totuşi e adevărat că atunci când eşti trist,trebuie să zâmbeşti, pentru că creierul va fi receptiv la mişcarea muşchilor şi va face ca hormonii fericii să fie secretaţi.
Oare ar trebui de preluat modelul acesta?
